Galerie Foto

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, ed. Polirom, 2011

E deja a patra carte de Teodorovici pe care o citesc, ceea ce mi se pare o performanţă – nu cred că mă înşel dacă spun că e singurul scriitor tânăr de la noi (parcă n-a trecut încă de 40 de ani) din care să fi citit atât de mult (cu siguranţă sunt şi alţii care au scris mult, dar nu m-au atras pe mine). M-am uitat în carneţelul meu (nu-mi aduc aminte nici măcar vag despre ce era vorba în Benito Cereno de Melville, o să mă duc să văd imediat după ce termin de scris aici) şi am constatat că am citit aşa: în 2005, Circul nostru vă prezintă: (am început bine, cartea asta te face să mai vrei şi altele), în 2007 Atunci i-am ars două palme (mi-a plăcut), în 2009 Celelalte poveşti de dragoste (nu mi-a displăcut deloc) şi în 2011 Matei Brunul. E adevărat, mai am una pe care am început-o de câteva ori şi-am abandonat-o, Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi. Aşa că pentru mine, de acum încolo, Lucian Dan Teodorovici e un autor pe care contez să-mi dea periodic o carte cel puţin perfect citibilă. Are un ritm numai bun de urmărit. Patru cărţi, una după alta, care se ţin bine şi se citesc cu plăcere, e mult şi e cert.

Iar în ultimele trei e şi o trecere dinspre proză scurtă cu inserţii autobiografice spre roman dintr-o bucată bazat pe documentare serioasă, faza intermediară fiind un roman-mozaic, trecere care poate fi văzută drept evoluţie, numai că mie nu-mi place s-o văd aşa, mă tem că următoarea fază a unei asemenea evoluţii ar fi, logic, vreun amplu roman de idei de care m-aş putea lipsi fără probleme. Nu m-ar deranja câtuşi de puţin dacă prin 2013 autorul ar publica iar proză scurtă, chiar şi autobio, chiar şi lejeră.

Mda, sunt puţin ironică, dar cum naiba să nu fii când vezi atâta seriozitate şi profesionalism? Măcar din invidie dacă nu de altceva (exact, pe nimeni nu invidiez mai mult decât pe oamenii de genul ăsta! atât cât pot eu, că altfel sunt atât de leneşă, încât până şi invidia mi se pare obositoare). LDT e om serios şi în privinţa autopromovării, pe care eu zic că o face foarte bine pe blogul lui, chiar dacă uneori e comic de vizibilă lupta pe care o duce cu sine între nevoia de a se pune în valoare şi modestie. De multă vreme ştiam, cei care-i urmărim blogul, că scrie la cartea asta, am căpătat indicii pe parcurs, l-am văzut căutând titlul, bucurându-se de copertă, aşteptarea era creată, normal că am luat cartea de cum a apărut. Iarăşi, câţi scriitori pot face mărunţişul ăsta, să anunţe periodic că lucrează şi că se apropie de publicare? E, desigur, o mică problemă: trebuie chiar să lucrezi, trebuie chiar să-ţi iasă suficient de repede ca să profiţi de aşteptările pe care le-ai creat cititorilor. (Gata, deja invidia aia care mai sus mi se părea obositoare acum s-a umflat de stă să pocnească.)

Matei Brunul e un roman sănătos, solid, bazat pe o idee clară şi atractivă. Protagonistul, după ce trece prin închisorile comuniste, suferă un traumatism care-l lasă cu o amnezie întinsă pe 20 de ani. Senzaţionalul super-verificat al amneziei n-are de ce să eşueze tocmai de data asta. Şi nici nu eşuează, dimpotrivă, e valorificat la maxim, obţinând:
- perspectiva stranie a celui care a uitat tot şi deci nimic nu-i mai este familiar (nu văd altă soluţie credibilă de a-l face pe un personaj să se lase mobilizat cu adevărat de lozincile anilor 50 sau să-l creadă prieten pe securistul care-l supraveghează, de exemplu);
- naraţiunea detectivistică aferentă (Bruno Matei încearcă, evident, să afle ce-a făcut în cei 20 de ani pe care i-a uitat, de ce a ajuns la puşcărie; securistul Bojin îl împiedică, iar iubita lui Bruno, Eliza, vrea să-l ajute, roluri care se modifică uşor pe parcurs);
- tema veşnic atractivă a adultului care are ocazia să ia viaţa de la capăt, eliberat de greutatea istoriei personale (asta îl fascinează pe Bojin în momentele lui de reverie, dar şi pe noi, ceilalţi adulţi care visăm aceeaşi imposibilă eliberare şi poate că simţim o bucurie răutăcioasă când vedem, fie şi în ficţiune, că nici măcar asta n-ar funcţiona, ne liniştim că oricum nu pierdem nimic);
- conspiraţia – aici ia forma unei variante a metodei Makarenko de creare a omului nou, aplicată asupra nevinovatului amnezic, devenit subiectul ideal al unui malefic experiment comunist. Creierul lui, deja golit, e numai bun să fie reimprimat cu orice, iar situaţia de deţinut îl lasă lipsit de orice apărare în faţa securiştilor.

Totul se leagă foarte bine, fiecare pas e îndreptat în direcţia corectă, nu văd nici o hibă în construcţia romanului până aici. Mi-a mai plăcut tot ce ţine de personajul Eliza (mai puţin numele), deloc caricatural (cum e Bojin), care se dezvăluie treptat, cum şi cât trebuia, păstrând până spre sfârşit o doză de ambiguitate (OK, bănuieşti de la început cam care e problema cu ea, pentru că tu, cititorul, n-ai suferit vreo amnezie). Mi-a plăcut tot ce ţine de închisorile prin care trece Bruno – nu e cu tirade, înfierări şi alte cutremurări, cred că e un ton just, nici prea mult, nici prea puţin (dpdv literar, precizez, că poate e nevoie de precizare). Securistul nu e cine ştie ce, în ciuda pasiunii lui de colecţionar de tehnologie sovietică, pasiune care, da, sună distractiv şi-i oferă autorului ocazia să se joace cu radiofonul (un fel de telefon mobil inventat de un inginer din Moscova), cu aparate foto Zorki şi Liubitel, televizorul Record, ceasuri Molnia sau Pobeda, radiouri Daugava sau Romanţa, inclusiv cu automobile cu motoare atomice la care visa lumea pe atunci. Obsesia lui Bojin pentru aparate nu face din el mai mult decât caricatura unui securist – mai interesantă e cea pentru femeile de la teatrul de păpuşi, care interpretau vocile animalelor, numai că, din păcate, obsesia asta e lăsată în paragină, autorul n-a făcut mare lucru cu ea. M-a deranjat insistenţa cu care se repetă explicaţia că Bojin opera cu două tipuri de adevăr, e prea la îndemână şi prea… de satiră uşoară, cred că merita ceva mai greu pentru cât de important e rolul lui în roman. În fine, nu era nevoie de cine ştie ce personaj abisal, numai că mi-ar fi plăcut unul mai surprinzător. M-a mai deranjat bătaia la cap cu istoria mică şi istoria mare, uf, astea sunt bune pentru critici şi recenzenţi, romancierul poate liniştit să se limiteze la a sugera că istoria mare şi istoria mică… nu trebuie neapărat să expună evidenţele astea în cea mai strălucitoare vitrină a textului.

Marioneta ar trebui să fie centrul de greutate al romanului. Bruno, care în anii lui uitaţi a fost păpuşar (bine, marionetist), spune de câteva ori (mda, toate lucrurile deştepte se repetă prea des) că sufletul unei marionete e tocmai centrul ei de greutate. Bun, simbolul păpuşii manevrate cu sfori e strălimpede, se potriveşte foarte bine, teoretic, cu povestea, cu comunismul, cu spălarea pe creier etc., dar să-mi spună şi mie cineva ce se pierdea din carte (din mesaj, whatever) dacă personajul principal era flautist, nu marionetist. Sau inginer. Sau medic veterinar. Eu n-am văzut o fuziune adevărată între partea cu marionetele şi restul, mi s-a părut supraadăugată, lipită forţat, fără să fie încorporată în substanţa romanului şi, cel mai rău, iritant de ostentativă uneori. M-au lăsat rece toate pasajele despre arta păpuşarului, m-a lăsat rece Vasilache, păpuşa care rămâne inertă de la început la sfârşit. De fiecare dată când mai dădeam de o marionetă prin text aveam senzaţia aia enervantă din filmele de groază, în care o muzică scârţâitoare te avertizează că gata, vine criminalul, să nu cumva să ratezi faza. Măcar să fi fost mai în surdină!

Aşa că, dacă m-aş lua după regula lui Bruno, aş zice că romanul n-are centrul de greutate unde trebuie, deci n-are suflet. Dar ar fi din cale-afară de pompos, nu-i aşa? E un roman bun, cu suflet sau fără. Şi ar fi putut fi mai bun, asta categoric, cu o redactare mai atentă. Căci nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am dat peste o frază atât de defectă ca asta: “Îşi înfrânase dorinţele care nu cadrau defel cu seriozitatea lui de om matur, cu o familie ce nu suferise, de-a lungul vremii, nici un fel de zdruncinări de acest fel.” (e la pagina 217 în e-book, habar n-am dacă e OK să indici pagina dintr-un e-book!).

*

Nu pierdeţi şi ziua asta!

Ionuţ Chiva, instituţia moartă a poştei, ed. Casa de Pariuri Literare, 2011

Am văzut mai demult pe undeva pe net (cred că aici) una dintre poeziile din volum, mi-aş dori foarte tare, şi m-a stârnit cum rar mi se întâmplă. I-am cerut cartea prietenului meu de la editura “Casa de Pariuri Literare”, Victor Jalbă-Şoimaru, dar, cum a durat prea mult până să apucăm să ne vedem, am cumpărat-o de la o librărie, aşa că nici de data asta nu vă recomand o carte primită cadou, ca să fie clar.

Mi-a plăcut tot. Mi-a plăcut inclusiv kim anarchist non, poemul scris în limba internaţională (că nu mai e vorba de engleză) a subsolurilor pentru comentarii de pe net. Cât pe ce să mă hotărăsc să recitesc 69, romanul de acum şapte ani al lui Chiva, la care mă tem că m-am grăbit să ridic din umeri. Nu, încă nu l-am recitit, încă mă omoară ideea să reiau aventurile unui puştan poreclit Muiuţ, dar încep să înţeleg că Ionuţ Chiva face tot ce poate să-şi ţină în frâu lit-appeal-ul, pe care-l are din belşug şi care pare să-l stingherească. Am citit şi un interviu cu el (“Nu văd ce s-ar putea întâmpla care să mă facă să-mi placă să mai scriu o carte întreagă”) în care emana aceeaşi forţă de atracţie ca în aceste poezii. Dă Doamne să mai scrie ceva, că tare mi-ar mai trebui, mie!, literatură atât de bună şi dezolată şi fără fiţe şi personală!

Hai că n-are rost să risipesc spaţiul ăsta cu comentariile mele, e mult mai bine folosit aşa:

“cred că sunt perfect ok nu chiar ca la 12 când eram foarte curajos şi
deschis dar ceva tot o fi rămas cred că oamenii roughly speakin se formează
şi după aia asta e mare lucru nu se mai întâmplă în afară de degradare care
nu e importantă ce eşti la 12 la 28 idem + informaţie.
cred că oamenii nu se schimbă. cred că oamenii vor lucruri diferite în
fiecare an pentru că sunt instabili. cred că nimeni nu ştie ce vrea. şi că toţi
vor un câine.
un câine distant cenuşiu care nu se bagă peste tine
te lasă să-i dai de mâncare şi-ţi linge mâna când mori.”

Cred că dacă aţi citit fragmentul ăsta, şi mai citiţi şi ce găsiţi la cele două linkuri de mai sus, puteţi să consideraţi că aţi avut o zi bună, că aţi făcut ceva mişto pe ziua de azi.

*

Foto 1: (c) teodorovici.ro