Servus. O să ne întâlnim aici o dată pe săptămână, eu o să vă povestesc ce-am mai citit şi cum mi s-a părut.

La un moment dat aveam obiceiul să scriu despre toate cărţile pe care le citeam (pe terorista.ro). Au trecut vreo doi ani jumate de-atunci. Nu pot să fac un rezumat al lecturilor mele din perioada asta şi nici nu sper să am atâta răbdare pentru recitiri ca să scriu pe urmă pe îndelete despre vreo carte sau alta, aşa că o să vă propun doar câteva titluri (ale unor autori români contemporani) care mi-au plăcut în mod special, aranjate într-un meniu întreg, să zicem (fără să fie vorba despre vreun top).

Delicatese

- Ioana Bradea, Scotch, ed. Polirom, 2010

O carte imposibilă (în care se petrece o imposibilă uniune a contrariilor: un subiect metalic, rece şi zgrunţuros, un stil poetic, personalizant şi feminin) despre fabrici dărăpănate, maşini industriale ruginite şi muncitori fără şanse. Nimic din ce ştiam despre ea dinainte nu m-ar fi putut face să bănuiesc că urma s-o citesc fascinată, fără poticniri. Dincolo de toate rezervele criticilor, care pot fi justificate (nu simt nici un impuls să apăr cartea, mi-a plăcut atât de mult încât nimic altceva nu mai contează), rămâne evident că e o bucată de literatură extrem de actuală, parcă secretată pe viu şi muncită la sânge, riscată din start, realmente românească, în toate sensurile, chiar şi în cel mai volatil dintre sensurile “românescului”.
Un personaj se întreabă: “Oare ce naiba să vizitezi în zona industrială.” Eu prefer strada Zefirului, pe care secretara n-a intrat niciodată cu rolele ei, “Pentru că nu are asfalt neted. Ci doar cioburi de piatră cubică albăstruie, sere de flori ciuntite, un cămin de nefamilişti nemaisfârşit, o căsuţă albastră, o fabrică de melci îngheţaţi şi două macarale nemişcate.” Dar şi misteriosul Turn de termoficare, în care se aprind stele, şi fabrica de Pâine, polizoarele, abkantul, calandrul, cele şapte baruri de pe strada Narciselor, numite “La Betoane”.
Am auzit că avea o altă variantă de titlu, Industrial – mi-ar fi plăcut mult mai mult.
Da, da, acest poem în proză despre zona industrială a unui oraş de provincie din România anilor 2000 este o delicatesă – iar asta e laudă de sine, mă mândresc acum cu papilele mele gustative, nu e o laudă a autoarei, de la care eu mă aştept şi la alte cărţi frumoase.

- Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, ed. Curtea Veche, 2009

“Mă gândesc că din viaţa mea nu se poate face roman, viaţa mea nu are deloc epică. M-am străduit să fie aşa, e drept, m-am abţinut şi de la vitejii private şi de la eroisme publice. Dar aşa searbădă cum pare, carte cu un singur personaj, aş acorda biografiei mele decoraţiile tuturor suveranilor.” – spune personajul Mateiu în acest roman (fals) biografic, scris sub forma unui jurnal, cu amănunte veridice şi altele de-a binelea fabuloase. Mă tem că prefer romanul lui Iovan romanului lui Mateiu Caragiale, ceea ce o să sune a blasfemie în urechile mateinilor. Oricât de apreciat ar fi scriitorul Mateiu Caragiale, personajul Mateiu Caragiale îl eclipsează în ochii mei, opera rămâne doar unul (cel mai important, dar doar unul) dintre elementele extravagante care îi alcătuiesc viaţa, biografia (cea mai puţin searbădă dintre toate biografiile de scriitori români, în fond). Şi, dacă Mateiu Caragiale i-a dat literaturii române un roman definitoriu, mă tem (iarăşi) că Ion Iovan i-a dat un personaj definitoriu, cu toate cele bune şi cele rele, cu demenţa şi vulnerabilitatea lui, cu splendoarea şi ridicolul lui.
Puţin inconfortabil mai întâi, dar delirant de plăcut în cele din urmă e să constaţi că te laşi păcălit şi pierzi din vedere, pagini întregi, că textul nu e al personajului istoric, că încrengătura de conspiraţii nu are nici o legătură cu realitatea şi că, la final, ceva-ceva din confuzia în care te-a aruncat a rămas: o fi adevărat că Perpessicius a avut o iubită care şi-a dat foc în cimitir? Pasionant şi înviorător. La nivelul cel mai de sus al compoziţiei literare şi al erudiţiei, de altfel, încă o dovadă că o capodoperă nu trebuie să fie indigestă. Şi mă mănâncă limba s-o zic: era total ţăcănit, bietul Mateiu!

- Radu Vancu, Sebastian în vis, ed. Tracus Arte, 2010

Poezie serioasă şi strălucitoare, pentru adulţi greu şi grav încercaţi de boala poeziei, în nici un caz pentru începători sau pentru anchilozaţi. Mi-a făcut o mare plăcere să văd că placheta asta (arată ca un caiet de colorat pentru preşcolari) a fost primită frumos, a fost băgată în seamă, citită, discutată şi apreciată (criticii noştri chiar sunt OK, în general), deşi nu e chiar evident, exista riscul să fie tratată de sus din cauza bebeluşului care gângureşte în ea, face caca, trage din suzetă şi ia lecţii despre sufleţel de la Omuleţul din Subterană. Sau poate că mă înşel, poate că nu exista nici un risc, din cauza lui Nietzsche şi a mustăţoiului lui, două personaje centrale? Hm, aici ar merge tare bine un rânjet. Nu, mai bine nişte stereo-ironie, ca în cântul VI. E o carte pe care n-o pot recomanda, căci, “pentru cine ştie, frumuseţea e vrăjitorie”, iar vrăjitoria te poate lovi în fel şi chip, nu mai bine să te fereşti de ea? (Nu.) Chiar şi acum, la ceva timp după ce am citit prima dată fragmente pe un blog, m-a lovit din nou, imediat ce am deschis cărticica.

Romane consistente

- Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, ed. Polirom, 2010

Sunt sentimentală azi, e clar, iar îmi vine să spun că sunt OK criticii noştri. Romanul ăsta a avut parcă numai cronici de bine. Îmi amintesc doar două obiecţii: că n-ar fi suficient de inovativ sau cool în formă (foarte posibil – dar, în traducere pentru cititori: asta îl şi face citibil ca pe apă) şi că în partea a V-a i-au mai scăpat autorului formulări inabile (de genul “cel mai tare îl incita gândul” sau “continuă el pe un ton de conversaţie” – o fi, dar dacă astea sunt scăpările, imaginaţi-vă cât de bine sună în rest). Îmi mai amintesc şi formula abilă folosită de aproape toată lumea: “romanul unei generaţii”, aşa că o pot folosi şi eu: e romanul generaţiei mele, aşa cum a fost ea în însufleţita adolescenţă comunistă şi cum este acum, în dezolata maturitate capitalistă. Mă laud din nou: am avut ocazia să-l citesc înainte de publicare şi norocul să-i sugerez autorului un titlu care i s-a părut potrivit. De asta mă simt implicată personal (şi ţin mult la cartea asta, realmente personal, mi-e dragă) şi prefer să menţionez alte cronici, în loc să dau eu verdicte şi recomandări. Bine, o singură mică recomandare: n-aţi mai văzut un personaj actriţă porno atât de credibil şi de bine făcut. Ei, încă una: scena mea preferată e tocmai petrecerea de la lansarea unui film porno (nu sunt deloc un fan al genului, staţi liniştiţi, mi-a fost imposibil să văd până la capăt filmul care a inspirat o parte a romanului, deşi l-am primit cadou de la autor, spre documentare) – e splendid scrisă!

- O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, ed. Polirom, 2010

Aş avea lucruri de reproşat romanului, începând cu titlul (cel mai enervant titlu posibil! era cât pe ce să nu citesc cartea din cauza lui), dar nici un reproş nu poate contrabalansa plăcerea neaşteptată (da, a fost o mare surpriză să constat, într-o librărie, că nu-l pot frunzări pentru că nu-mi venea să sar nici un rând din primele pagini) cu care l-am citit până la sfârşit (şi are, slavă Domnului, cel mai bun final posibil, o mare, mare satisfacţie să citeşti ceva atât de bine lucrat). Recomandabil cu căldură aproape oricui, măcar pentru povestea bătrânei de la ţară, care vorbeşte exact aşa cum trebuie ca s-o crezi la milimetru şi să-ţi placă de ea, şi a fiului ei năuc care o îngrijeşte în timpul bolii finale în timp ce e părăsit, la începutul propriului său declin, de cealaltă figură maternă din viaţa lui, soţia. Sunt sătulă până peste cap de nevestele mămoase din literatură (şi nu numai), aş fi preferat un personaj feminin mai puţin provincial, mai fresh, dar asta e problema mea, în carte funcţionează foarte bine. Firul eseistic pretenţios şi preţios nu m-a deranjat prea tare, mai ales că, în punctul lui culminant, conferinţa despre nu ştiu ce centre pneumatice, metronice şi epikratice, e întrerupt de replicile haioase ale unui interlocutor, care sună cam aşa: “Da, îi fòrte bun, nu-nţăleje nime’ nimnic.”

- Cecilia Ştefănescu, Intrarea Soarelui, ed. Polirom, 2008

De fapt, aici mă gândisem să spun două vorbe despre romanul Martei Petreu, dar e atât de recent citit încât îmi pot permite să-l comentez mai pe larg data viitoare, aşa că am căutat cam încurcată printre lecturile mele din ultimii doi ani un titlu care să poată sta alături de Noapte bună, copii! şi Rădăcina de bucsau. Cotrobăit, şters praf deja gros, răsfoit, aplicat comprese frunte, ridicat umeri şi mers resemnare culcare. (O precizare: nu pot să spun nimic despre foarte discutatul roman al Gabrielei Adameşteanu, Provizorat, din simplul motiv că n-am reuşit să trec de primele 50 de pagini, oricât am încercat.) Trezit cu revelaţie orbitoare: de ce am exclus din start Intrarea Soarelui? Deh, pentru că a avut cronici atât de proaste, scrise cu atâta pasiune acidă, încât… De fapt, adevărata problemă serioasă a romanului e că sună prea cărtărescian, în totul, de la frază la teme. E şi rău, pentru că Mircea Cărtărescu nu e genul de scriitor care să poată fi urmat, dimpotrivă, e genul care epuizează definitiv filonul pe care-l exploatează, altora nu le mai rămâne nimic de extras de acolo. E şi bine, pentru că asta înseamnă, parţial, o scriitură elegantă, de o mare fluiditate, excelentă conducătoare de frumuseţe, nostalgie, intimitate. Din punctul ăsta de vedere, Cecilia Ştefănescu e mai talentată decât majoritatea scriitorilor importanţi de la noi, o spun cu toată seriozitatea şi responsabilitatea. Dar dă şi rateuri, sunt perfect de acord cu toate exemplele pentru care a fost masacrată în unele cronici. Poate de aia a şi fost masacrată pentru scăpări nu foarte importante (sau nu decisive): e greu de suportat neglijenţa în cazul stiliştilor, mult mai greu decât în cazul zugravilor de tablouri sociale, de exemplu. Intrarea Soarelui e mult mai bine scris, incomparabil chiar, decât pe drept apreciatul roman al Florinei Ilis, Cruciada copiilor. Şi, dacă e adevărat că scriitoarele au un culoar separat pe care aleargă şi nu prea pot intra în competiţie cu scriitorii, atunci Cecilia Ştefănescu e foarte vizibilă în plutonul din faţă pe acest culoar.
În orice caz, Intrarea Soarelui e un roman plin de farmec (aşa l-am resimţit eu, m-a lăsat de multe ori zâmbind visătoare în timp ce citeam, poftim detaliu, ca să nu credeţi că spun vorbe automat), scris cu şi din talent, citibil fără probleme, preferabil cu inocenţa intactă (adică înainte de a citi cronici despre el), o merită, e tocmai despre inocenţă.

Desert

- Tatiana Niculescu-Bran, Nopţile Patriarhului, ed. Polirom, 2011

Cu cartea asta am pierdut ocazia să prezint măcar un titlu de la “Humanitas”, eram convinsă că acolo a apărut, la fel ca prima carte a autoarei, dar constat că nu. Prima a fost Spovedanie la Tanacu, inspirată dintr-un caz real, tot din zona ortodoxiei româneşti, ca şi asta. Sunt romane comerciale în sensul bun al cuvântului, adică ţintesc un public care nu e neapărat interesat de teoria literară, în schimb e interesat de actualitate, vrea să afle detalii, să intre uşor într-o atmosferă specifică unei zone a realităţii, să înţeleagă mai bine ce se întâmplă în jur, din cărţi care să-i ţină curiozitatea trează, non-fiction sau la graniţa cu non-fiction. Autoarea e specializată pe BOR (ceea ce eu, personal, regret, aş prefera să se fi orientat mai degrabă spre medicină sau afaceri sau ONG-uri sau… sunt multe domenii care mă fac mai curioasă decât BOR – dar nu e timpul pierdut, sunt destui jurnalişti în ţara asta perfect capabili să scrie romane în care să-şi folosească în mod colorat munca de prin redacţii). Am redus puţin Nopţile Patriarhului mai sus, e mai bun decît atât. Foarte bine scris, echilibrat, cu scene chiar emoţionante pe alocuri, bine condus, nu irită şi nu plictiseşte, categoric simţi că ai folosit bine timpul pe care ţi l-ai petrecut citind. Îl vezi clar pe bătrânul bolnav care se străduieşte să-şi pună treburile în ordine înainte ca moartea lui să dezlănţuie un milion de intrigi de palat. Merită.

- Adina Rosetti, Deadline, ed. Curtea Veche, 2010

Două cazuri reale foarte mediatizate, cel al fetei despre care se spunea că a murit de prea multă muncă şi cel al cerşetorului transformat în artist apreciat pentru colajele sale. Fundalul e actualitate pură, în care se petrec flash mob-uri, se scriu comentarii pe bloguri, se merge la team-building-uri. Dar excelente sunt pasajele retro, totuşi, cu mătuşile din provincie, amintirile, prăjiturelele şi iluziile lor pierdute – cea mai reuşită parte a cărţii. Un motan care are parte de aventuri palpitante, o fantomă inofensivă, o clădire masivă – maşinărie de ucis sufletele etc. Ce contează e atmosfera, în asta a investit autoarea cel mai mult, deşi accentul ar fi trebuit să cadă, presupun, pe drama subţirelei pături (abia o păturică) de tineri corporatişti din România. Eu nu pot să iau în serios drama respectivă, cu atât mai mult cu cât, din câte ştiu, fata care a inspirat personajul Miruna a decedat din cauza diabetului, nicidecum din motive legate de munca excesivă sau de pierderea sufletului în urma corporatizării. Dar eu sunt mai cinică şi, oricum, am citit cu plăcere şi interes.

- Alex Tocilescu, Carne crudă, ed. Brumar, 2007

Dacă nu era doar un romănel porno, îl treceam cu plăcere mai sus, la delicatese (nu, glumesc, nu mai aveam loc la delicatese), dar aşa, fiind el realmente romănel porno, rămâne desert, de citit la plajă (coperta e foarte decentă) sau, că tot a trecut sezonul, seara înainte de culcare (deşi finalul e mai degrabă deprimant, rău pentru ceva porno, şi moralizator – ceea ce-l scoate din categoria “nerecomandabil de porno”, dar nu-l poate scoate din categoria “romănel”). Bun de citit oricum, pentru minunata calitate a dialogurilor, pentru supradoza de firesc, naturaleţe şi uşurinţă cu care e scris, pentru inteligenţă şi bun gust, pentru frumoasele trucuri naratologice.

Gata, la revedere până săptămâna viitoare, poate citiţi şi voi până atunci Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, de Marta Petreu, dacă încă n-aţi apucat, ca să ne putem ciondăni în cunoştinţă de cauză.

*

Foto: Librăriile Humanitas (c)