Galerie Foto

CLUJ. Ghidul Muzeului de Farmacie, Radu Crişan, e singurul clujean descris în celebrul ghid Lonely Planet ca fiind amuzant şi mereu îmbrăcat într-un halat alb, ca un “poticarăş” adevărat. După ce Judecătoria a decis că Muzeul trebuie să-şi părăsească sediul istoric din Piaţa Unirii – unde a fost înfiinţată (în 1573) şi a funcţionat (până în 1949) prima farmacie din Cluj -, am vrut să aflăm ce crede omul care, de 10 ani, îi iniţiază pe vizitatori în tainele plantelor şi în magia vindecătorilor de altădată.

La poartă fumează un paznic. În uşă, un bărbat scund în halat alb întinde o mână a salut şi râde din spatele ochelarilor groşi. “De la presă, pe domnul muzeograf îl caut!”. “Să-l hărţuiţi, nu?”. Râde sănătos şi mă invită înăuntru.

Parchetul lăcuit scârţâie şi de peste tot te pândeşte un miros subtil şi dulceag de plante şi lemn vechi. Pereţii sunt “tencuiţi” cu dulăpioare de farmacie mai batrâne ca mine, pe care stau cuminţi sticle, butelcuţe, cutiuţe şi măsuri. E linişte şi călduţ, iar dintr-o altă cameră se aud râsete: ghidul explică pentru două turiste din Mexic din ce era făcut, pe la 1800, elixirul dragostei şi cum se tratau doamnele cu excremente de animale.

În prima cameră, intrarea e păzită de zeiţa Atena şi de celebrul medic grec Hippocrate, pictaţi pe lemn. Pe tavan, o minunată pictură murală specifică farmaciilor din vechime, cu şarpele lui Esculap, cornul abundenţei şi o pasăre păzitoare a vieţii. A rezistat anilor de după naţionalizare, când, pentru scurt timp, farmacia fusese transformată în plăcintărie.

Radu Crişan are 64 de ani şi de 10 ani tooot clasează cele câteva mii de exponate din Muzeu. “Nu e treabă uşoară, pentru că fiecare e diferit. Uitaţi-vă la sticla asta, în ea se păstrau plante. Eu trebuie să descriu materialul din care e făcută, cum a fost făcută, dimensiuni, utilizări… Şi desenul de pe ea a trebuit să-l descriu, şi atunci m-am dus la Arte Plastice să-mi explice, că eu sunt biolog, nu artist. Şi-apăi cu ce mi-au zis ei, repede la computer să adaug la descriere”, povesteşte ghidul.

I-au mai rămas doar vreo treizeci de exponate, plus fondul de carte, în care poate fi consultată cea mai completă ediţie de secol optsprezece a sistematizării plantelor, făcută de faimosul biolog suedez Carl von Linné.

În timp ce povesteşte pe nerăsuflate, îi spun lui Radu Crişan că Muzeul trebuie să părăsească acest spaţiu. Că aşa a decis Judecătoria. Se uită la mine, trage o drăcuială zdravănă, pe care mă roagă să n-o consemnez, după care îmi arată, la subsol, o mică comoară: un laborator farmaceutic fix ca acum câteva sute de ani, cu mojare în care se pisau plante, retorte, măsuri, cuptoare şi alte minuni “poticăreşti”.

“Mai bine nu-mi spuneai că aşa a decis aşa… Păi noi suntem instituţie de cultură, cum să ne scoată de aici, dacă aici a funcţionat prima farmacie? Păi Muzeul de-aia e Muzeu, e cu sufletul de acum 400 de ani”, mai zice Crişan, înciudat. Şi apoi mă lămureşte că, de prin secolul al şaptesprezecelea, în cărţile farmaciilor nu prea mai sunt pomenite experimentele alchimiştilor.

Radu Crişan are 64 de ani şi în acest an trebuie să se retragă, dar spune că l-au rugat cei de la Muzeul de Istorie să nu o facă încă. Mă roagă să nu consemnez asta, nu cumva să creadă clujenii că e şi el unul care trăieşte “pe spatele lor”, deşi ar trebui să fie la pensie. Pe propria răspundere, consemnez, că mi se pare înduioşător.

E absolvent de biologie, şi doctor, iar pentru lucrarea de doctorat, publicată în anii ’90, a cercetat 15 ani plantele medicinale, nu trei, cum se face acum. Lucrarea nu a publicat-o, “că pe atunci nu era modă să scoţi carte”. A dus-o acasă, a văzut că la Institutul de Biologie, unde era angajat, nu se mai dădeau salariile cu anii, şi a decis că trebuie să schimbe ceva, să găsească altceva de făcut.

Când vorbeşte despre anii de cercetare, îi tremură vocea de emoţie, dar spune hotărât: “Orice faci, trebuie să găseşti partea plăcută. Dacă nu o găseşti, nu te mai duci acolo. Dacă eşti pasionat, tot iese ceva. Eu, aici, şi pentru un copil mă mobilizez, îi arăt de toate, îl duc jos în subsol şi-i povestesc. Mă gândesc că, dacă îi place, mâine poate vine şi cu mama, şi cu bunica, şi să ştiţi că de multe ori chiar aşa şi e!”.

Mai are muzeograful o mică plăcere. Să-i îndemne pe vizitatori – “pacienţii”, cum le spune el – să scrie ceva, orice, în Caietul de Impresii al Muzeului. “Mai vin unii şi vor să-mi lase 5 lei sau ceva. Păi mai bine să ia o vedere şi să scrie în caiet, că doar nu facem aici ciubucăreală”, zice.

Abia când deschizi caietul îţi dai seama ce înseamnă 10 ani de muncă făcută cu pasiune şi un fel de încredere oarbă că oamenii preţuiesc valoarea: pe zeci de pagini, sute de mesaje în toate limbile pământului îi mulţumesc ghidului în halat şi laudă Muzeul. Sunt mesaje în engleză, germană, japoneză, chineză, franceză, olandeză şi, picurate printre ele, câteva şi în româneşte. Mai mult de acolo, din paginile acelea, îşi ia Radu Crişan ”plata”. În ele trăieşte şi visează că, într-o zi, i se vor umple caietele de scrisul clujenilor care-şi redescoperă muzeul.

Cu un ochi pe geam, are momentul lui de tristeţe: “Ziceţi că aşa au decis, să fim evacuaţi… Asta mă supără într-un fel… Înţelegeţi, nu poţi muta muzeul de aici, că mi-au mai zis unii – ce tot ţii de beciurile astea? Dar dacă aici e Muzeul, dacă aici a fost prima farmacie din Cluj, dacă aici sunt exponatele, aici se potrivesc toate… cum să fie altceva?”.

*

Foto 1: Radu Crişan, în laboratorul “alchimistului”.

Foto 2: Mesajele din caietul Muzeului sunt bucuria angajaţilor.